Romedea Logo

Atitudinea față de sinucidere în lumea elenistă

18 Aug 13

suicidul lui SenecaPreocuparea omului pentru dreptul de a decide asupra propriei vieţi, şi implicit asupra morţii există dintotdeauna. Iar concepţia omenirii despre suicid s-a modificat în timp şi spaţiu în strânsă legătură cu doctrinele religioase, etica, conceptele filosofice, nivelul cultural şi de civilizaţie şi bineînțeles nivelul de dezvoltare economică.
În societăţile primitive, cu organizare tribală, era bine primit sacrificiul vieţii membrilor care deveneau o povară pentru restul comunităţii (prin vârsta înaintată sau prin boală), atitudine descrisă şi la societăţi din epoca modernă şi contemporană – triburile de eschimoşi, triburile de indieni din America de Nord.
Și pentru că multe din conceptele filosofice își au rădăcinile adânc ancorate ăn lumea elenistă nu este lipsit de interes de a trece în revistă evoluția conceptului de la o școală la alta.
Pitagora (570 î.Hr.), se opunea suicidului, socotindu-l ca fiind o manifestare împotriva legilor divine. Sufletul trece dintr-un corp în altul pentru a se purifica şi a se putea reîntoarce la originea sa divină. În consecință numai divinitatea poate decide când se eliberează sufletul de trup şi a i se opune, reprezintă un sacrilegiu (1).
Platon (427 – 347 i.Hr.) a preluat de la Pitagora ideea imortalităţii şi a sufletului încătuşat în trup. Suicidul nu este acceptat, fiecare trebuind să aştepte răbdător voinţa divinităţii de a elibera sufletul, întrucât omul este proprietatea zeilor. El considera suicidul ca o greşeală faţă de cetate (3). El consideră că suicidul trebuie pedepsit de către stat, cel care decedează astfel neavând dreptul la un ceremonial de înmormântare şi nici la un mormânt cunoscut (2,4). Cu toate acestea consideră suicidul lui Socrate ca fiind justificat privindu-l ca o autoexecuţie. Platon accepta totuşi suicidul în anumite circumstanţe obiective, dovedite ca fiind intolerabile şi iremediabile.
Aristotel (384 – 322 î.Hr.), elev al lui Platon, are o poziţie faţă de suicid de asemeni negativă, fiind chiar mai intransigent şi neacceptând nici un compromis sau excepţie, susținând că sinuciderea aduce mânia zeilor şi slăbeşte societatea. În al cincilea tratat al său despre Etică el afirmă că a înfrunta o viaţă, chiar plină de primejdii sau necazuri, este o virtute, în timp ce a abandona este o laşitate, suicidul fiind privit la fel cu dezertarea unui soldat (1,5).
Epicur (341-270 î.Hr.) urmând învăţăturile lui Democrit, Epicur propune explicaţia atomistă a naturii. El susține că nu avem de ce să ne temem de moarte, care este descompunerea compusului material din care suntem alcătuiţi, corp şi suflet, şi care nu este deci, decât privare de senzaţii. “Moartea nu înseamnă nimic pentru noi”, căci atunci când suntem noi, ea nu este, iar când survine, noi nu mai suntem. Senzaţia, care este criteriul cunoaşterii, este şi ghidul care ne face să căutăm plăcerea şi să fugim de durere. De aceea cu toate că și el se poziționează împotriva suicidului, este mai tolerant acceptându-l ca o soluţie alternativă pentru situațiile de nefericire (1).
Etica dezvoltată de Stoa – școală filosofică întemeiată de Zeno, contemporan al lui Epicur, dar rival al acestuia – derivă din principiile proprii ale fizicei: universul este guvernat de legi absolute care nu admit excepții, iar esenţialul naturii umane este raţiunea. Este acordată o importanță deosebită ştiinţei, fizicei, logicei, pentru că ele reprezintă bazele moralităţii, rădăcinile oricărei virtuţi. Este susținută ideea că viitorul este prestabilit și întregul univers funcţionează după raţiuni (logos) divine. Şi dacă pentru Epicur binele în cursul vieţii însemna plăcerea, pentru Zeno, binele era întruchipat de către virtute. Suicidul devine o alegere rațională, a cărei moralitate nu se mai discută. Zeno însuşi s-ar fi sinucis, după cum spune legenda. Fiind la o vârstă înaintată, mergând pe drum, s-a lovit de o piatră şi şi-a rupt degetul unui picior. A interpretat accidentul ca fiind un semn al divinității că ar fi trăit destul şi atunci, odată ajuns acasă, s-a sinucis (6).
Filosofii care au urmat în stoa, în special Panaitios din Rodos (185 -110 î.Hr.) şi Poseidonius din Apameia (135 – 51 î.Hr.), au înlocuit criteriile obiective cu subiectivismul convingerilor. Când cineva consideră, după o lungă deliberare că viaţa nu mai poate fi trăită, poate recurge la suicid, fără ca acesta să mai fie privit ca o crimă sau ca un păcat (1).
Lucius Annaeus Seneca (sau mai simplu Seneca sau Seneca cel Tânăr) (cca. 4 î.Hr.–65 d.Hr.) a fost filosof stoic roman, preceptor al împăratului Nero şi a ocupat diverse funcţii în administraţia Imperiului. El considera că înţelepciunea constă în a-ți cultiva voinţa de a-ți găsi fericirea în virtute, şi nu în hazardul bogăţiei materiale. În Scrisori către Lucius, Seneca se referea la suicid: „A muri mai devreme sau mai târziu nu are importanţă, a muri bolnav sau în condiţii bune, are însă …”. El susţinea că dacă îţi place cum trăiești, trăieşte, dacă nu, poţi să te întorci de unde ai plecat. De fapt, stoa târzie şi-a concretizat concepţia despre viaţă şi moarte în dictonul “Mori licet qui vivere non placet”. Seneca a sfârşit tăindu-şi venele (imaginea arată momentul în viziunea pictorului Charles-Nicaise PERRIN ), la porunca împăratului Nero, fostul său elev (6, 7). Filosofia stoicilor a avut un răsunet puternic asupra societăţii romane a epocii, aristrocraţii utilizând des exemplul lui Seneca, moartea fiind o alternativă pentru dezonoare şi o garanţie a libertăţii personale.

1. Bagdasar N., Bogdan V., Narly C.: Antologie filosofică, Edit. Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1943.
2. Platonis dialogi quatuor Euthyphro Apologia Socratis Crito Phaedo: Graece – http://books.google.ro/books?id=Tw0OAAAAYAAJ
3. Novak D.: The Theories of Plato, Aquinas and Kant and their Relevance for Suicidology, in Suicide and Morality, Edit. Scholars Studies Press Inc., New York, 1975.
4. Platon: Opere, vol. II, Ediţie îngrijită de P. Creţia, Interpretările dialogurilor C. Noica, N.S. Tanaşoca, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976.
5. Battin P. Margaret, Mayo D.J.: Suicide: The Philosophical Issues, Edit. St. Martin’s Press, New York, 1980.
6. Christoph Delius et al.: Geschichte der Philosophie, Bonn, 2005
7. Seneca: Letters from a Stoic, în Epistulae Morales, Edit. Penguin Books, Baltimore, 1969