EȘECUL NU ÎNSEAMNĂ CĂ NU AM OBȚINUT NIMIC. Înseamnă că am învățat ceva.

EȘECUL NU ÎNSEAMNĂ CĂ NE-AM PURTAT CA NIȘTE PROȘTI. Înseamnă că am avut multă încredere.

EȘECUL NU ÎNSEAMNĂ CĂ NE-AM PIERDUT REPUTAȚIA. Înseamnă că am fost dispuși să încercăm.

EȘECUL NU ÎNSEAMNĂ LIPSĂ DE CAPACITATE. Înseamnă că trebuie să facem lucrurile în alt fel.

EȘECUL NU ÎNSEAMNĂ CĂ SUNTEM NIȘTE RATAȚI. Înseamnă că încă nu am avut succes.

EȘECUL NU ÎNSEAMNĂ CĂ SUNTEM PIERDUȚI. Înseamnă că avem motive bune s-o luăm de la capăt.

EȘECUL NU ÎNSEAMNĂ CĂ SUNTEM INFERIORI. Înseamnă că nu suntem perfecți.

EȘECUL NU ÎNSEAMNĂ CĂ TREBUIE SĂ DĂM ÎNAPOI. Înseamnă că trebuie să luptăm cu mai multă înverșunare.

EȘECUL NU ÎNSEAMNĂ CĂ NU NE VOM  ATINGE SCOPURILE NICIODATĂ. Înseamnă că mai durează puțin până le obținem.

EȘECUL NU ÎNSEAMNĂ CĂ DUMNEZEU NE-A ABANDONAT. Înseamnă că Dumnezeu are o idee mai bună și un plan de salvare mai bun pentru noi!

                                                                                                                                                                       (Ana Macias)

Jenny era o fetiță frumoasă de cinci ani, cu ochi strălucitori. Într-o zi, în timp ce era într-un magazin cu mama ei, a văzut un colier de perle false ce costa 2,50 $. Cât de mult și-l dorea! A întrebat-o pe mama ei dacă i-l cumpără și ea i-a răspuns: ”Facem o înțelegere, eu îți cumpăr colierul și când ajungem acasă, facem o listă de lucruri pe care le-ai putea face tu, ca să-l poți plăti, bine?”. Jenny a fost de acord și mama ei i-a cumpărat colierul.

Jenny se străduia în fiecare zi să facă toate treburile pentru a putea plăti. În scurt timp și-a achitat datoria. Jenny își iubea perlele! Le purta pretutindeni: la grădiniță, când dormea și când ieșea cu mama ei.

Jenny avea un tată care o iubea foarte mult. Când mergea la culcare, el se ridica din fotoliul său favorit ca să-i citească povestea preferată. Într-o noapte, după ce i-a citit povestea, i-a zis: ”Jenny, tu mă iubești?” ”Oh, tată, da!” ”Atunci dăruiește-mi mie perlele tale”, i-a cerut el. ”Oh, tată, nu perlele – a zis Jenny. Dar ți-o dau pe Rosita, păpușa mea preferată. Mai știi care? Mi-ai făcut-o cadou anul trecut de ziua mea. Ți-o dau cu toate lucrușoarele ei cu tot. E bine, tată?” ”Oh, nu, fetița mea, lasă, nu contează” și sărutând-o pe obraji, i-a zis: ”Noapte bună, micuțo!”

O săptămână mai târziu, tatăl o întreabă din nou, după ce îi citește povestea: ”Jenny, mă iubești?”. ”Oh, da, tată, știi cât de mult te iubesc!”, i-a răspuns ea. ”Atunci dă-mi mie perlele tale.” ”Oh, tată, nu perlele, dar ți-l dau pe Lazos, calul meu de jucărie. Este preferatul meu, părul lui e atât de moale și poți să te joci cu el și să-i faci codițe.” ”Oh, nu, fetițo, lasă.” Și i-a șoptit la ureche: ”Somn ușor.”

După câteva zile, când tatăl intră în dormitor să-i citească povestea, Jenny stătea pe pat și cu tremur în voce i-a spus: ”I-a, tată” și i-a întins mâna. A deschis palma: în ea se afla prețiosul colier. Tatăl, cu o mână a luat colierul de plastic și cu cealaltă a scos din buzunar o cutiuță de catifea albastră. În cutiuță erau superbe perle adevărate. Le păstrase acolo, așteptând ca Jenny să renunțe la acel lucru ieftin, ca să-i poată oferi unul de valoare.

Așa e și cu Tatăl Nostru. El așteaptă ca noi să renunțăm la lucrurile fără valoare din viața noastră pentru ca El să ne dea comori neprețuite. Nu e bun Dumnezeu?

Asta mă face să mă gândesc la lucrurile de care mă agăț și la care nu-mi vine să renunț și mă întreb: oare ce vrea Dumnezeu să-mi ofere în locul lor?

după Humberto A. Agudelo C. ”Vitamine zilnice pentru suflet”

Regizor: Andrey Konchalovskiy

Scenarist: Andrey Konchalovskiy

Cu: Yuliya Vysotskaya, Sultan Islamov, Bryan Adams

Premii:

Venice Film Festival – Grand Special Jury Prize

Venice Film Festival – UNICEF Award

Bergen International Film Festival – Jury Award (Honorable Mention)

Nominalizări:

Venice Film Festival – Golden Lion

Academy Award – Best Foreign Language Film (representing Russia)

Nika Awards – Best Music

Personajul este atât de bun încât are o firmă proprie care nu suferă de lipsă de comenzi în elucidarea a diferite cazuri. De cele mai multe ori solicitările vin din partea unor instituţii ale statului, inclusiv poliţia, sau a unor mari concernuri.

Ca în orice serial pe lângă firul principal sunt inserate o serie de poveşti secundare menite să ne readucă aminte că nimeni nu e profet în ţara sa. Personajele atât de pricepute în a depista minciuna sunt totalmente oarbe când e vorba de cei apropiaţi.

Creator: Samuel Baum

În rolurile principale: Tim Roth, Kelli WIlliams, Brendan Hines si Monica Raymund

Circarii mai în vârstă luau deciziile legate de ceea ce urmau să învețe copiii și cât de mult timp urmau să exerseze. Curând fetița a învățat să accepte ceea ce era învățată și să execute comenzile fără să le pună la îndoială. Cei care aveau mai multă experiență în mersul pe sârmă au povățuit-o să nu strănute, să nu râdă sau să plângă cât timp era acolo sus, altfel ar putea cădea de pe sârmă și s-ar putea răni. De aceea, fetița a continuat să exerseze până când a fost în stare să ofere o reprezentație fără să i se poată citi vreo emoție pe chip.

Și-a învățat bine lecția, fapt pentru care a devenit o tânără remarcabilă în ceea ce făcea. Părea mulțumită să continue tradiția de familie. Era dispusă să călătorească dintr-un oraș în altul. Totuși, parcă era pustiu în jur. Nu erau mulți tineri de vârsta ei printre circari. Dar niciodată nu s-a gândit la ce ar fi vrut să facă dacă scenariul vieții nu ar fi fost decis în locul ei.

Într-una din nopți, după reprezentație, tânăra a făcut o plimbare pe câmpul din spatele cortului. La un moment dat a dat peste un pisoi moale și jucăuș care alerga vesel după un șoarece de câmp. L-a mângâiat și a căutat ceva de mâncare pentru el. Părea fascinată de plăcerea cu care pisoiul își trăia acele momente din viață, sărind, alergând și reacționând la orice mișcare. De atunci, când circul era în oraș, ea se furișa noaptea pe câmp. Privea cu încântare pisoiul și îl hrănea.

Adora sunetul scos de acela atunci când torcea dacă îl scărpina după urechi. Era încântată când animalul i se freca de picioare mulțumit. Micuța creatură nu părea să aibă un cămin al ei. De aceea fata a decis să o ia cu ea în turnee. ”Voi putea antrena această pisică încât să dea reprezentații precum leii!”, și-a spus ea.
Circul și-a continuat peregrinările. Pisoiul a crescut. Avea o blană stufoasă și mătăsoasă și niște ochi foarte frumoși. Prindea șobolanii din corturi și torcea când era mângâiat. Totuși, lucrurile nu mergeau atât de bine între artista și pisica ei. Degeaba a încercat tânăra să antreneze pisica. Aceasta nu se așeza la comandă, nu stătea nemișcată și nu se rostogolea atunci când i se spunea. Cu cât refuza mai mult antrenamentele, cu atât se mânia mai tare stăpâna sa. Drept pedeapsă a încercat să o încuie în rulotă. Dar pisica a reușit să evadeze. S-a gândit chiar să întrebuințeze biciul folosit în reprezentațiile cu leii. Însă a durut-o mai mult pe ea decât pe pisică. Conflictul dintre cele două părea iminent. Pisica refuza să fie antrenată.

- Dacă nu execuți trucurile pe care le vreau poți să îți iei adio de la mâncarea specială pentru pisici! I-a strigat într-o noapte. Nu ai decât să îți găsești singură mâncare!
Pisica a încercat să se frece de piciorul stăpânei și să se cațere torcând în poala ei. Dar ea a îndepărtat-o cu piciorul.

- Dacă nu mă asculți poți să uiți de mângâieri! A pufnit ea către pisică.

Într-o seară a primit în rulotă vizita unui prieten. Acesta a observat felul în care interacționau cele două. Pisica mieuna de foame, dar tânăra nu îi dădea atenție. Iar când s-a apropiat cerșind să fie mângâiată a fost îndepărtată brutal cu piciorul.

- Ce ai zice să te scap eu de această pisică specială? A întrebat prietenul după ce le-a observat.

- Ce vrei să spui cu asta? Iubesc pisica! A răspuns gazda, întrebându-se cum se putea cineva îndoi de ceva atât de evident.

- Nu o iubești! Nu o hrănești, o mângâi doar arareori și îi permiți să îți stea în poală numai din când în când. Cum poți crede că o iubești când de fapt o tratezi în felul acesta?

- Încerc să o antrenez ca să o putem folosi la circ. Dar ea refuză.. nu știu de ce nu o pot antrena! Leii, pe de altă parte, sunt foarte bine pregătiți. M-am gândit că dacă nu o hrănesc și nu o mângâi, poate că se va da pe brazdă și va face tot ceea ce vreau eu.

- Dacă ai vrut un animal ce poate fi antrenat, atunci ar fi trebuit să îți achiziționezi un câine. Toată lumea știe că o pisică nu poate fi antrenată! De fapt, aceasta este una dintre caracteristicile lor care stârnește admirația! A fost explicația prietenului.

- Cred că glumești! De ce ar vrea cineva o pisică care nu poate să se supună proprietarului ei?

Spunând asta, prietenul a plecat, nu înainte de a o asigura că se va întoarce după pisică.
Fata s-a așezat pe podea și și-a privit pisica. A început să se gândească la ceea ce i s-a spus. Apoi a hrănit-o cu mâncarea preferată. A urmărit-o cum torcea și i se freca de picior, cum se preumbla prin rulotă și își făcea de lucru. Atunci a remarcat că animalul își alegea singur cărarea. Pisica s-a ghemuit lângă ea și fata a adormit cu capul rezema
De un scaun. A căzut într-un somn adânc și liniștitor.

Nu a trecut mult și a început să viseze. Se făcea că nu mai era om, era pisică. S-a simțit liberă să facă orice dorea. Era eliberată de respectarea comenzilor acelora care se considerau cunoscătorii modului în care ea trebuia să își trăiască viața. În sfârșit nu se mai supunea dorințelor lor! Alerga peste câmpii și se simțea încântată de tot ceea ce o înconjura! Era diferit de tot ceea ce simțise până atunci!

Când s-a trezit a fost cuprinsă de un sentiment nou: unul de răzvrătire și independență. Și-a simțit inima pregătită să cuprindă noi înțelesuri. Nu a vrut să mai continue cariera de circar. În schimb a vrut să-și găsească propriul drum în viață, folosindu-se de înțelepciune pentru a decide încotro să o apuce.

Apoi și-a anunțat familia că urma să părăsească circul. La auzul veștii ei au reacționat întocmai cum a reacționat și ea când nu a putut antrena pisica. Ea a înțeles asta acum și totuși a plecat.
Era prima dată în viață când făcea ceea ce îi dicta inima. A însoțit-o prietena ei, pisica. Dacă ar fi dresat-o nu ar fi aflat niciodată ce însemna libertatea. De atunci a găsit zilnic modalități prin care i-a arătat pisicii că a înțeles adevăratul sens al iubirii și al darurilor pe care aceasta le-a adus în viața ei.

după Nancy Davis – ”Povești terapeutice pentru adolescenți ți adulți”

Pe drum, îl întâlni un fermier în căldura strălucitoare a miezului zilei. Fermierul îl întrebă:

-          O, călătorule obosit, de ce te încarci cu bolovanul acesta?

-          Groaznic de nătâng, răspunse călătorul, nu-l observasem înainte.

Cu aceasta, aruncă piatra la o parte și se simți mult mai ușor.

Iarăși, după ce merse cale lungă pe drum, îl întâlni alt fermier și îl întrebă:

-          Spune-mi călătorule obosit, de ce te chinui cu dovleacul pe jumătate putrezit de pe cap și de ce tragi acele mari greutăți de fier, legate de lanțuri în urma ta?

Călătorul răspunse:

-          Sunt foarte bucuros că mi le-ai arătat! Nu mi-am dat seama ce-mi făceam mie însumi.

Își dădu jos lanțurile și zdrobi dovleacul în șanțul de pe marginea drumului. Încă o dată se simți mai ușor. Dar, cu cât mergea mai departe, cu atât începea să sufere din nou.

Un fermier venind de pe câmp îl privi cu uimire și spuse:

-          O, om bun, cari un sac cu nisip, dar ceea ce vezi până departe e mai mult nisip decât ai putea tu căra vreodată. Iar burduful tău mare cu apă … ca și cum ai plănui să treci deșertul Kawir. Tot drumul, un râu curat curge pe lângă tine și te va însoți în călătoria ta pentru mult timp.

Auzind acestea, călătorul deschise burduful și goli apa sălcie pe potecă. Apoi, umplu o groapă cu nisipul din ranița sa. Stătu acolo gânditor și se uită la soarele care apunea. Ultimele raze își trimiteau lumina spre el. se uită la sine, văzu piatra de moară atârnând grea de gâtul său și își dădu brusc seama că piatra era cea care îl făcea încă să meargă atât de încovoiat.O dezlegă și o aruncă în râu, cât putu de departe.

Eliberat de poverile sale, călători mai departe prin răcoarea serii, să-și găsească adăpost.

după Nossrat Peseschkian – ”Povești orientale ca instrumente de psihoterapie”

 de Rudyard Kipling

Treceau zilele și pelerinul își făcuse obicei să urmarească cum acționează fiecare vietate în fața obstacolului – adică a piciorului său – nici una nu avea curajul furnicii. Și mai observă că toate greutățile cărate de furnică depășeau cu mult mărimea trupului ei firav.

Într-o zi, maestrul îl văzu plângând. Se așeză lângă el și-l întrebă cu blândețe:
- S-a întâmplat ceva, dragul meu?
- Maestre, și furnica este mai mare decât mine. Sunt atât de mic!
- Ma bucur sa te aud spunând asta. Ești pe drumul cel bun!
Înainte de a apuca sa mai spună ceva, maestrul era deja departe. Pelerinul se gândi zile la rând cum să facă să ridice piatra și în același timp se gândea și la furnică, la puterea ei..
“Voi reuși! Voi reuși, pentru că îmi doresc din tot sufletul să fiu discipolul maestrului. Și-n același timp își dori să fie furnica, să aibă curajul și forța ei.

Într-o zi se duse în fața pietrei, o privi cu atenție câteva secunde, respiră profund de trei ori, desprinse brațele încet, încet ca și când ar zbura și, îmbrățișând-o, ridică piatra și o așeză în fața camerei maestrului.
Văzând toate acestea, maestrul râse cu pofta și-i spuse:
- Ai învățat?
- Da maestre, am aflat multe observând. În primul rând am aflat că maestru poate să-ți fie oricine, chiar și o furnică, dacă ești capabil să înțelegi lecția oferită. În al doilea rând, să nu-ți fie teamă de niciun obstacol ocolindu-l, ci ” intră în el”, fii una cu el. Conștientizându-l îl poți trece cu bine. În al treilea rând, puterea unei ființe nu stă în forța mușchilor ei, ci în minte. Concentrându-mă asupra pietrei, devenind una cu ea, greutatea ei nu a mai fost un obstacol pentru mine; am putut s-o ridic, deși era de doua ori mai grea decât mine…ca și furnica. În al patrulea rând, să nu judeci pe nimeni după mărimea lui, ci după fapta lui. Furnica este o vietate atât de mică, dar atât de puternică! Și-n al cincilea rând, să crezi. Să crezi în Dumnezeul din tine și atunci puterea ta va fi fără limite. Dar toate acestea nu aș fi putut să le învăț dacă nu aveam o motivație, un scop al vieții: să fiu precum maestrul meu.
- Dacă vei reuși să fii mereu ca și furnica, atunci ai înțeles unul din secretele vieții: nu există obstacol pe care sa nu-l învingi, atâta timp cât mintea ta, în armonie cu trupul tău este curată și centrată. Forța din tine poate muta și munții, iar credința ta îți va fii călăuză. Bine ai venit printre discipolii mei!