Oamenii au fost lăsați în acea cameră și li s-a cerut să-și găsească balonul pe care își scriseseră numele, în 5 minute. Toți au început să-și caute balonul cu frenezie, se ciocneau unul cu altul, se împingeau, totul devenise un haos. La sfârșitul celor 5 minute nimeni nu și-a găsit propriul balon .

 Apoi, conferențiarul i-a rugat să ia în mod întâmplător un balon din mulțime şi să-l dea persoanei al cărei nume e scris pe ea. In câteva minute toată lumea avea balonul corespunzător.

Conferențiarul le-a spus atunci :

 “Acest lucru se întâmplă și în viețile noastre. Toată lumea caută cu frenezie fericirea, dar nu știe unde este. Fericirea noastră constă în fericirea pe care o împărțim. Când reușești să schimbi viața unor oameni și să-i faci fericiți, ajungi să găsești propria fericire. Și acest lucru este scopul vieții umane… căutarea fericirii.”

Au observat o ceașcă excepțională și au întrebat: „Putem să vedem ceşcuţa aceea? Nu am văzut niciodată ceva atât de frumos!”.

În timp ce doamna le oferea ceea ce ceruseră, ceşcuţa de ceai a început să vorbească:

‒ Voi nu puteți să înțelegeți. Nu am fost de la început o ceșcuță de ceai. Cândva, am fost doar un bulgăre de argilă roșie. Stăpânul m-a luat și m-a rulat, m-a bătut tare, m-a frământat în repetate rânduri, iar eu am strigat: „Nu face asta!”,„Nu-mi place!”, „Lasă-mă în pace!”, dar El a zâmbit doar și a spus cu blândețe: „Încă nu!”.

Apoi, ah! Am fost așezată pe o roată și am fost învârtită, învârtită, învârtită. „Oprește! Amețesc! O să-mi fie rău!”, am strigat. Dar Stăpânul doar a dat din cap și a spus, liniștit: „Încă nu”. M-a învârtit, m-a frământat și m-a lovit și m-a modelat, până a obținut forma care i-a convenit, iar apoi m-a băgat în cuptor.

Niciodată nu am simțit atâta căldură! Am strigat, am bătut și am izbit ușa… „Ajutor! Scoate-mă de-aici!” Puteam să-L văd printr-o deschizătură și puteam citi pe buzele Sale, în timp ce clătina din cap dintr-o parte în alta: „Încă nu”. Când mă gândeam că nu voi mai rezista încă un minut, ușa s-a deschis. Cu atenție, m-a scos afară și m-a pus pe raft… am început să mă răcoresc. O, mă simțeam atât de bine! „Ei, așa este mult mai bine”, m-am gândit. Dar, după ce m-am răcorit, m-a luat, m-a periat și m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut că mă sufoc. „O, te rog, încetează, încetează!”, am strigat. El doar a dat din cap și a spus: „Încă nu!”

Apoi, deodată m-a pus din nou în cuptor. Numai că acum nu a mai fost ca prima dată. Era de două ori mai fierbinte și simțeam că mă voi sufoca. L-am rugat. Am insistat. Am strigat. Am plâns… eram convinsă că nu voi scăpa! Eram gata să renunț. Chiar atunci, ușa s-a deschis și El m-a scos afară și, din nou, m-a așezat pe raft, unde m-am răcorit și am așteptat și am așteptat, întrebându-mă: „Oare ce are de gând să-mi mai facă?”.

O oră mai târziu, mi-a dat o oglindă și a spus: „Acum uită-te la tine!”. Și m-am uitat. „Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu… Este frumoasă. Sunt frumoasă!”

El mi-a vorbit blând: „Vreau să ții minte, știu că a durut când ai fost rulată, frământată, lovită, învârtită, dar, dacă te-aș fi lăsat singură, te-ai fi uscat. Știu că ai amețit când te-am învârtit pe roată, dar, dacă m-aș fi oprit, te-ai fi desfăcut bucățele, te-ai fi fărâmițat. Știu că a durut și că a fost foarte cald și neplăcut în cuptor, dar a trebuit să te pun acolo, altfel te-ai fi crăpat. Știu că mirosurile nu ți-au făcut bine când te-am periat și te-am colorat peste tot, dar, dacă nu aș fi făcut asta, niciodată nu te-ai fi călit cu adevărat. Nu ai fi avut strălucire în viață. Dacă nu te-aș fi băgat pentru a doua oară în cuptor, nu ai fi supraviețuit prea mult, fiindcă acea întărire nu ar fi ținut. Acum ești un produs finit. Acum ești ceea ce am avut în minte prima dată când am început să lucrez cu tine”.

Morala : Dumnezeu știe ce face cu fiecare dintre noi. EL este Olarul, iar noi suntem argila Lui. El ne va modela, ne va face și ne va expune la presiunile necesare, pentru a fi lucrări perfecte care să împlinească buna, plăcuta și sfânta Sa voie.

Dacă viața pare grea și ești lovit, bătut și împins aproape fără milă; când lumea îți pare că se învârtește necontrolat; când simți că ești într-o suferință îngrozitoare, când viața pare cumplită, fă-ți un ceai și bea-l din cea mai drăguță ceașcă, așază-te și gândește-te la cele citite aici și apoi discută puțin cu Olarul.

EȘECUL NU ÎNSEAMNĂ CĂ NU AM OBȚINUT NIMIC. Înseamnă că am învățat ceva.

EȘECUL NU ÎNSEAMNĂ CĂ NE-AM PURTAT CA NIȘTE PROȘTI. Înseamnă că am avut multă încredere.

EȘECUL NU ÎNSEAMNĂ CĂ NE-AM PIERDUT REPUTAȚIA. Înseamnă că am fost dispuși să încercăm.

EȘECUL NU ÎNSEAMNĂ LIPSĂ DE CAPACITATE. Înseamnă că trebuie să facem lucrurile în alt fel.

EȘECUL NU ÎNSEAMNĂ CĂ SUNTEM NIȘTE RATAȚI. Înseamnă că încă nu am avut succes.

EȘECUL NU ÎNSEAMNĂ CĂ SUNTEM PIERDUȚI. Înseamnă că avem motive bune s-o luăm de la capăt.

EȘECUL NU ÎNSEAMNĂ CĂ SUNTEM INFERIORI. Înseamnă că nu suntem perfecți.

EȘECUL NU ÎNSEAMNĂ CĂ TREBUIE SĂ DĂM ÎNAPOI. Înseamnă că trebuie să luptăm cu mai multă înverșunare.

EȘECUL NU ÎNSEAMNĂ CĂ NU NE VOM  ATINGE SCOPURILE NICIODATĂ. Înseamnă că mai durează puțin până le obținem.

EȘECUL NU ÎNSEAMNĂ CĂ DUMNEZEU NE-A ABANDONAT. Înseamnă că Dumnezeu are o idee mai bună și un plan de salvare mai bun pentru noi!

                                                                                                                                                                       (Ana Macias)

Doamne!

Ajută-mă să le pot spune celor puternici adevărul în față…

Să nu mint doar pentru a câștiga aplauzele celor slabi.

Dacă-mi dai noroc … nu-mi lua fericirea …

Dacă-mi dai putere … nu-mi lua rațiunea …

Dacă-mi dai succes … nu mă lipsi de umilință …

Iar dacă-mi dai umilință … nu-mi lua demnitatea.

Ajută-mă ca întotdeauna să văd reversul medaliei.

Nu mă lăsa să-i învinovățesc pe ceilalți pentru că nu se gândesc la mine.

Învață-mă să iubesc oamenii ca pe mine însămi.

Învață-mă să mă judec ca pe restul.

Nu mă lăsa să alunec în orgoliu … și nici în disperare sau eșec.

Mai  bine amintește-mi că eșecul … este experiența care precede triumful.

Învață-mă ca în ciuda suferinței … să merg înainte.

Învață-mă ca în ciuda decepțiilor … să nu-mi pierd încrederea.

Învață-mă că A IERTA este cel mai important lucru pentru cel puternic …

Și că răzbunarea este semnalul primitiv al celui slab …

Dacă-mi iei norocul … lasă-mi speranța.

Dacă-mi iei succesul … lasă-mi puterea de a trece peste eșec.

Dacă eu aș greși cuiva … dă-mi curaj să-i cer iertare.

Dacă cineva mi-ar greși mie … dă-mi curaj să-l iert.

Doamne, dacă eu uit de tine

TU

… să nu uiți de mine!

O femeie îmbrăcată sărăcăcios, cu o privire de om învins a intrat într-o zi într-o băcănie. S-a apropiat de patronul magazinului într-un mod foarte umil și l-a întrebat dacă nu ar putea să-i dea și ei pe datorie câteva alimente. I-a explicat cu glas ușor că soțul ei era foarte bolnav și nu putea munci, și că aveau și șapte copii, care trebuiau primiți.

Băcanul a privit-o de sus și i-a cerut să părăsească imediat magazinul. Având însă în gând nevoile familiei sale, femeia i-a mai spus:

-Vă rog, domnule, o să vă aduc banii înapoi de îndată ce voi putea.

Băcanul însă îi spuse că nu-i poate da pe datorie, pentru că nu are credit deschis la magazinul său. Lângă tejghea se afla un client care a auzit discuția dintre cei doi. Acesta făcu câțiva pași înainte și îi spuse băcanului că o să acopere el costurile pentru orice are nevoie femeia pentru familia ei.

Băcanul răspunse parcă în silă:

- Ai o listă cu cumpărăturile de care ai nevoie?

- Da, răspunse femeia.

- Bine, zise băcanul, atunci pune-o pe cântar și eu o să-ți dau marfa de aceeași greutate cu lista dumitale.

Femeia, ezitând o clipă, cu privirea în jos, bagă mâna în geantă și scoase o bucățică de hârtie, pe care scrise ceva în grabă. Apoi puse cu grijă bilețelul pe cântar, cu privirea tot aplecată.

Ochii băcanului și ai clientului priveau plini de uimire cum cântarul stătea înclinat în partea cu hârtia. Privind la cântar, băcanul s-a întors ușor către client și-i spuse mormăind:

- Nu-mi vine să cred!

Clientul a zâmbit, iar băcanul a început să tot pună alimente pe cântar. Cântarul nu se echilibra defel, așa încât acesta tot punea pe el alimente, din ce în ce mai multe, până când pe cântar nu a mai încăput nimic.

Băcanul ședea privind cu dezgust. Într-un târziu smulse bucățica de hârtie de pe cântar și o privi cu mare uimire. Nu era vorba despre o listă de cumpărături, ci era o rugăciune, care suna așa: ”Iubite Doamne, Tu îmi cunoști nevoile, așa că eu le pun în mâinile Tale.”

Băcanul îi dădu femeii alimentele, privind-o tăcut, înmărmurit. Aceasta îi mulțumi și plecă din magazin. Celălalt client îi plăti cumpărăturile spunând:

- A meritat toți banii! Numai Dumnezeu știe ce greutate are o rugăciune.

Jenny era o fetiță frumoasă de cinci ani, cu ochi strălucitori. Într-o zi, în timp ce era într-un magazin cu mama ei, a văzut un colier de perle false ce costa 2,50 $. Cât de mult și-l dorea! A întrebat-o pe mama ei dacă i-l cumpără și ea i-a răspuns: ”Facem o înțelegere, eu îți cumpăr colierul și când ajungem acasă, facem o listă de lucruri pe care le-ai putea face tu, ca să-l poți plăti, bine?”. Jenny a fost de acord și mama ei i-a cumpărat colierul.

Jenny se străduia în fiecare zi să facă toate treburile pentru a putea plăti. În scurt timp și-a achitat datoria. Jenny își iubea perlele! Le purta pretutindeni: la grădiniță, când dormea și când ieșea cu mama ei.

Jenny avea un tată care o iubea foarte mult. Când mergea la culcare, el se ridica din fotoliul său favorit ca să-i citească povestea preferată. Într-o noapte, după ce i-a citit povestea, i-a zis: ”Jenny, tu mă iubești?” ”Oh, tată, da!” ”Atunci dăruiește-mi mie perlele tale”, i-a cerut el. ”Oh, tată, nu perlele – a zis Jenny. Dar ți-o dau pe Rosita, păpușa mea preferată. Mai știi care? Mi-ai făcut-o cadou anul trecut de ziua mea. Ți-o dau cu toate lucrușoarele ei cu tot. E bine, tată?” ”Oh, nu, fetița mea, lasă, nu contează” și sărutând-o pe obraji, i-a zis: ”Noapte bună, micuțo!”

O săptămână mai târziu, tatăl o întreabă din nou, după ce îi citește povestea: ”Jenny, mă iubești?”. ”Oh, da, tată, știi cât de mult te iubesc!”, i-a răspuns ea. ”Atunci dă-mi mie perlele tale.” ”Oh, tată, nu perlele, dar ți-l dau pe Lazos, calul meu de jucărie. Este preferatul meu, părul lui e atât de moale și poți să te joci cu el și să-i faci codițe.” ”Oh, nu, fetițo, lasă.” Și i-a șoptit la ureche: ”Somn ușor.”

După câteva zile, când tatăl intră în dormitor să-i citească povestea, Jenny stătea pe pat și cu tremur în voce i-a spus: ”I-a, tată” și i-a întins mâna. A deschis palma: în ea se afla prețiosul colier. Tatăl, cu o mână a luat colierul de plastic și cu cealaltă a scos din buzunar o cutiuță de catifea albastră. În cutiuță erau superbe perle adevărate. Le păstrase acolo, așteptând ca Jenny să renunțe la acel lucru ieftin, ca să-i poată oferi unul de valoare.

Așa e și cu Tatăl Nostru. El așteaptă ca noi să renunțăm la lucrurile fără valoare din viața noastră pentru ca El să ne dea comori neprețuite. Nu e bun Dumnezeu?

Asta mă face să mă gândesc la lucrurile de care mă agăț și la care nu-mi vine să renunț și mă întreb: oare ce vrea Dumnezeu să-mi ofere în locul lor?

după Humberto A. Agudelo C. ”Vitamine zilnice pentru suflet”

1. Bagdasar N., Bogdan V., Narly C.: Antologie filosofică, Edit. Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1943.
2. Platonis dialogi quatuor Euthyphro Apologia Socratis Crito Phaedo: Graece – http://books.google.ro/books?id=Tw0OAAAAYAAJ
3. Novak D.: The Theories of Plato, Aquinas and Kant and their Relevance for Suicidology, in Suicide and Morality, Edit. Scholars Studies Press Inc., New York, 1975.
4. Platon: Opere, vol. II, Ediţie îngrijită de P. Creţia, Interpretările dialogurilor C. Noica, N.S. Tanaşoca, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976.
5. Battin P. Margaret, Mayo D.J.: Suicide: The Philosophical Issues, Edit. St. Martin’s Press, New York, 1980.
6. Christoph Delius et al.: Geschichte der Philosophie, Bonn, 2005
7. Seneca: Letters from a Stoic, în Epistulae Morales, Edit. Penguin Books, Baltimore, 1969

În această dimineață anume, așa ca aproape de fiecare dată în zorii zilei, s-a trezit și a cules fructe proaspete de mango din pomul de la ușa din față a modestului său cămin. S-a dus în junglă să culeagă nuci de cocos și fructe tropicale. Și-a lucrat un timp grădina în care cultiva cartofi dulci de calitate. A parcurs distanța scurtă spre casă atunci când stomacul i-a spus că venise ora să ia prânzul cu familia, căci ceas de mână nu avea. După ce a mâncat, s-a întins în hamac pentru obișnuita lui siestă de după-amiază.

Nu avea de ce să-și facă griji în legătură cu avuția sau copiii lui. Nimeni din sat nu poseda multe bunuri, majoritatea caselor erau mereu deschise pentru oaspeți și nu existau sisteme de alarmă. Copiii lui mergeau  prin împrejurimi în siguranță, iar insula nu fusese niciodată vizitată de un ofițer de poliție.

Acum, în timp ce soarele cobora calm și într-o mare bogăție coloristică spre orizont și briza mării mângâia blând, răcorind cu suflu-i revigorant căldura zilei, omul ședea pe peretele stâncos care fusese construit treptat de generații de străbuni ai lui.

O stațiune turistică, atrăgând mulți vizitatori bogați, fusese ridicată recent, nu departe de locul lui tradițional de pescuit. Un om de afaceri aflat în concediu se plictisise să nu facă nimic toată ziua, în afară să stea la piscină și a început să se agite. A ieșit din perimetrul stațiunii ca să facă o plimbare de seară de-a lungul țărmului și l-a întâlnit pe pescarul care ședea pe peretele stâncos.

Apropiindu-se de el, omul de afaceri a întrebat:
-          Ce faceți acolo?
-          Iaca, doar prind un pește sau doi pentru masa de seară a familiei mele, a venit răspunsul.
-          De ce să îți limitezi mătăluță prada la unul sau doi pești? L-a întrebat bărbatul, care-l etichetase deja drept leneș. Par să fie o grămadă de pești în ocean. Dacă ai petrece ceva mai mult timp aici, ai putea prinde trei sau patru pești.
-          De ce aș vrea, mă rog, așa ceva? A întrebat mirat pescarul.
-          Păi, a replicat omul de afaceri, surprins de lipsa de logică financiară a pescarului, ai putea să păstrezi un pește sau doi pentru familie și să-i vinzi pe ceilalți. Dacă economisești banii, poți cumpăra încă o undiță și îți poți dubla numărul de pești prinși.

Continuând să fie uimit, pescarul a întrebat din nou:
-          De ce aș face, mă rog, așa ceva?
-          Păi, a răspuns turistul, cu banii pe care-i câștigi în plus ai putea să cumperi o plasă. În acest fel ai prinde și mai mulți… și ai câștiga mai mulți bani.
-          Și la ce mi-ar folosi una ca asta? a întrebat umilul pescar, preferând solitudinea locului său de pescuit față de interogatoriul unui străin.
-          Atunci, a spus bogatul turist, nițel frustrat de naivitatea pescarului în ale afacerilor, ai putea să cumperi o barcă, să împrumuți poate niște bani, să cumperi mai multe bărci, să pui bazele unei flote de pescuit, să-ți conduci propria companie, să-ți investești câștigul la bursa internațională de valori și să devii foarte bogat.

Pescarul, om simplu, s-a uitat zeflemitor la bărbatul care avea idei atât de ciudate. Apa și uscatul îi ofereau din belșug ce-i trebuia. De ce să vrea să-și ia mai mult decât era necesar? De ce să vrea să ia grămada de pești de la familia și prietenii lui doar pentru a-i vinde înapoi tot lor?

-          Dacă-mi urmezi sfatul, a continuat turistul, ai putea să devii bogat și să ai tot ce vrei.
-          Ce aș face cu toți banii, dacă i-aș avea? L-a întrebat pescarul?
-          Ai putea să faci ce fac și eu, a răspuns mândru omul de afaceri. În fiecare an ți-ai putea lua două săptămâni de concediu ca să faci orice îți poftește inima. Ei bine, ai putea chiar să vizitezi o insulă tropicală, exact cum am făcut eu, unde ai putea să stai pe o stâncă și să pescuiești în voie.

după George W. Burns – ”101 povești vindecătoare pentru adulți”

Circarii mai în vârstă luau deciziile legate de ceea ce urmau să învețe copiii și cât de mult timp urmau să exerseze. Curând fetița a învățat să accepte ceea ce era învățată și să execute comenzile fără să le pună la îndoială. Cei care aveau mai multă experiență în mersul pe sârmă au povățuit-o să nu strănute, să nu râdă sau să plângă cât timp era acolo sus, altfel ar putea cădea de pe sârmă și s-ar putea răni. De aceea, fetița a continuat să exerseze până când a fost în stare să ofere o reprezentație fără să i se poată citi vreo emoție pe chip.

Și-a învățat bine lecția, fapt pentru care a devenit o tânără remarcabilă în ceea ce făcea. Părea mulțumită să continue tradiția de familie. Era dispusă să călătorească dintr-un oraș în altul. Totuși, parcă era pustiu în jur. Nu erau mulți tineri de vârsta ei printre circari. Dar niciodată nu s-a gândit la ce ar fi vrut să facă dacă scenariul vieții nu ar fi fost decis în locul ei.

Într-una din nopți, după reprezentație, tânăra a făcut o plimbare pe câmpul din spatele cortului. La un moment dat a dat peste un pisoi moale și jucăuș care alerga vesel după un șoarece de câmp. L-a mângâiat și a căutat ceva de mâncare pentru el. Părea fascinată de plăcerea cu care pisoiul își trăia acele momente din viață, sărind, alergând și reacționând la orice mișcare. De atunci, când circul era în oraș, ea se furișa noaptea pe câmp. Privea cu încântare pisoiul și îl hrănea.

Adora sunetul scos de acela atunci când torcea dacă îl scărpina după urechi. Era încântată când animalul i se freca de picioare mulțumit. Micuța creatură nu părea să aibă un cămin al ei. De aceea fata a decis să o ia cu ea în turnee. ”Voi putea antrena această pisică încât să dea reprezentații precum leii!”, și-a spus ea.
Circul și-a continuat peregrinările. Pisoiul a crescut. Avea o blană stufoasă și mătăsoasă și niște ochi foarte frumoși. Prindea șobolanii din corturi și torcea când era mângâiat. Totuși, lucrurile nu mergeau atât de bine între artista și pisica ei. Degeaba a încercat tânăra să antreneze pisica. Aceasta nu se așeza la comandă, nu stătea nemișcată și nu se rostogolea atunci când i se spunea. Cu cât refuza mai mult antrenamentele, cu atât se mânia mai tare stăpâna sa. Drept pedeapsă a încercat să o încuie în rulotă. Dar pisica a reușit să evadeze. S-a gândit chiar să întrebuințeze biciul folosit în reprezentațiile cu leii. Însă a durut-o mai mult pe ea decât pe pisică. Conflictul dintre cele două părea iminent. Pisica refuza să fie antrenată.

- Dacă nu execuți trucurile pe care le vreau poți să îți iei adio de la mâncarea specială pentru pisici! I-a strigat într-o noapte. Nu ai decât să îți găsești singură mâncare!
Pisica a încercat să se frece de piciorul stăpânei și să se cațere torcând în poala ei. Dar ea a îndepărtat-o cu piciorul.

- Dacă nu mă asculți poți să uiți de mângâieri! A pufnit ea către pisică.

Într-o seară a primit în rulotă vizita unui prieten. Acesta a observat felul în care interacționau cele două. Pisica mieuna de foame, dar tânăra nu îi dădea atenție. Iar când s-a apropiat cerșind să fie mângâiată a fost îndepărtată brutal cu piciorul.

- Ce ai zice să te scap eu de această pisică specială? A întrebat prietenul după ce le-a observat.

- Ce vrei să spui cu asta? Iubesc pisica! A răspuns gazda, întrebându-se cum se putea cineva îndoi de ceva atât de evident.

- Nu o iubești! Nu o hrănești, o mângâi doar arareori și îi permiți să îți stea în poală numai din când în când. Cum poți crede că o iubești când de fapt o tratezi în felul acesta?

- Încerc să o antrenez ca să o putem folosi la circ. Dar ea refuză.. nu știu de ce nu o pot antrena! Leii, pe de altă parte, sunt foarte bine pregătiți. M-am gândit că dacă nu o hrănesc și nu o mângâi, poate că se va da pe brazdă și va face tot ceea ce vreau eu.

- Dacă ai vrut un animal ce poate fi antrenat, atunci ar fi trebuit să îți achiziționezi un câine. Toată lumea știe că o pisică nu poate fi antrenată! De fapt, aceasta este una dintre caracteristicile lor care stârnește admirația! A fost explicația prietenului.

- Cred că glumești! De ce ar vrea cineva o pisică care nu poate să se supună proprietarului ei?

Spunând asta, prietenul a plecat, nu înainte de a o asigura că se va întoarce după pisică.
Fata s-a așezat pe podea și și-a privit pisica. A început să se gândească la ceea ce i s-a spus. Apoi a hrănit-o cu mâncarea preferată. A urmărit-o cum torcea și i se freca de picior, cum se preumbla prin rulotă și își făcea de lucru. Atunci a remarcat că animalul își alegea singur cărarea. Pisica s-a ghemuit lângă ea și fata a adormit cu capul rezema
De un scaun. A căzut într-un somn adânc și liniștitor.

Nu a trecut mult și a început să viseze. Se făcea că nu mai era om, era pisică. S-a simțit liberă să facă orice dorea. Era eliberată de respectarea comenzilor acelora care se considerau cunoscătorii modului în care ea trebuia să își trăiască viața. În sfârșit nu se mai supunea dorințelor lor! Alerga peste câmpii și se simțea încântată de tot ceea ce o înconjura! Era diferit de tot ceea ce simțise până atunci!

Când s-a trezit a fost cuprinsă de un sentiment nou: unul de răzvrătire și independență. Și-a simțit inima pregătită să cuprindă noi înțelesuri. Nu a vrut să mai continue cariera de circar. În schimb a vrut să-și găsească propriul drum în viață, folosindu-se de înțelepciune pentru a decide încotro să o apuce.

Apoi și-a anunțat familia că urma să părăsească circul. La auzul veștii ei au reacționat întocmai cum a reacționat și ea când nu a putut antrena pisica. Ea a înțeles asta acum și totuși a plecat.
Era prima dată în viață când făcea ceea ce îi dicta inima. A însoțit-o prietena ei, pisica. Dacă ar fi dresat-o nu ar fi aflat niciodată ce însemna libertatea. De atunci a găsit zilnic modalități prin care i-a arătat pisicii că a înțeles adevăratul sens al iubirii și al darurilor pe care aceasta le-a adus în viața ei.

după Nancy Davis – ”Povești terapeutice pentru adolescenți ți adulți”