Oamenii au fost lăsați în acea cameră și li s-a cerut să-și găsească balonul pe care își scriseseră numele, în 5 minute. Toți au început să-și caute balonul cu frenezie, se ciocneau unul cu altul, se împingeau, totul devenise un haos. La sfârșitul celor 5 minute nimeni nu și-a găsit propriul balon .

 Apoi, conferențiarul i-a rugat să ia în mod întâmplător un balon din mulțime şi să-l dea persoanei al cărei nume e scris pe ea. In câteva minute toată lumea avea balonul corespunzător.

Conferențiarul le-a spus atunci :

 “Acest lucru se întâmplă și în viețile noastre. Toată lumea caută cu frenezie fericirea, dar nu știe unde este. Fericirea noastră constă în fericirea pe care o împărțim. Când reușești să schimbi viața unor oameni și să-i faci fericiți, ajungi să găsești propria fericire. Și acest lucru este scopul vieții umane… căutarea fericirii.”

Au observat o ceașcă excepțională și au întrebat: „Putem să vedem ceşcuţa aceea? Nu am văzut niciodată ceva atât de frumos!”.

În timp ce doamna le oferea ceea ce ceruseră, ceşcuţa de ceai a început să vorbească:

‒ Voi nu puteți să înțelegeți. Nu am fost de la început o ceșcuță de ceai. Cândva, am fost doar un bulgăre de argilă roșie. Stăpânul m-a luat și m-a rulat, m-a bătut tare, m-a frământat în repetate rânduri, iar eu am strigat: „Nu face asta!”,„Nu-mi place!”, „Lasă-mă în pace!”, dar El a zâmbit doar și a spus cu blândețe: „Încă nu!”.

Apoi, ah! Am fost așezată pe o roată și am fost învârtită, învârtită, învârtită. „Oprește! Amețesc! O să-mi fie rău!”, am strigat. Dar Stăpânul doar a dat din cap și a spus, liniștit: „Încă nu”. M-a învârtit, m-a frământat și m-a lovit și m-a modelat, până a obținut forma care i-a convenit, iar apoi m-a băgat în cuptor.

Niciodată nu am simțit atâta căldură! Am strigat, am bătut și am izbit ușa… „Ajutor! Scoate-mă de-aici!” Puteam să-L văd printr-o deschizătură și puteam citi pe buzele Sale, în timp ce clătina din cap dintr-o parte în alta: „Încă nu”. Când mă gândeam că nu voi mai rezista încă un minut, ușa s-a deschis. Cu atenție, m-a scos afară și m-a pus pe raft… am început să mă răcoresc. O, mă simțeam atât de bine! „Ei, așa este mult mai bine”, m-am gândit. Dar, după ce m-am răcorit, m-a luat, m-a periat și m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut că mă sufoc. „O, te rog, încetează, încetează!”, am strigat. El doar a dat din cap și a spus: „Încă nu!”

Apoi, deodată m-a pus din nou în cuptor. Numai că acum nu a mai fost ca prima dată. Era de două ori mai fierbinte și simțeam că mă voi sufoca. L-am rugat. Am insistat. Am strigat. Am plâns… eram convinsă că nu voi scăpa! Eram gata să renunț. Chiar atunci, ușa s-a deschis și El m-a scos afară și, din nou, m-a așezat pe raft, unde m-am răcorit și am așteptat și am așteptat, întrebându-mă: „Oare ce are de gând să-mi mai facă?”.

O oră mai târziu, mi-a dat o oglindă și a spus: „Acum uită-te la tine!”. Și m-am uitat. „Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu… Este frumoasă. Sunt frumoasă!”

El mi-a vorbit blând: „Vreau să ții minte, știu că a durut când ai fost rulată, frământată, lovită, învârtită, dar, dacă te-aș fi lăsat singură, te-ai fi uscat. Știu că ai amețit când te-am învârtit pe roată, dar, dacă m-aș fi oprit, te-ai fi desfăcut bucățele, te-ai fi fărâmițat. Știu că a durut și că a fost foarte cald și neplăcut în cuptor, dar a trebuit să te pun acolo, altfel te-ai fi crăpat. Știu că mirosurile nu ți-au făcut bine când te-am periat și te-am colorat peste tot, dar, dacă nu aș fi făcut asta, niciodată nu te-ai fi călit cu adevărat. Nu ai fi avut strălucire în viață. Dacă nu te-aș fi băgat pentru a doua oară în cuptor, nu ai fi supraviețuit prea mult, fiindcă acea întărire nu ar fi ținut. Acum ești un produs finit. Acum ești ceea ce am avut în minte prima dată când am început să lucrez cu tine”.

Morala : Dumnezeu știe ce face cu fiecare dintre noi. EL este Olarul, iar noi suntem argila Lui. El ne va modela, ne va face și ne va expune la presiunile necesare, pentru a fi lucrări perfecte care să împlinească buna, plăcuta și sfânta Sa voie.

Dacă viața pare grea și ești lovit, bătut și împins aproape fără milă; când lumea îți pare că se învârtește necontrolat; când simți că ești într-o suferință îngrozitoare, când viața pare cumplită, fă-ți un ceai și bea-l din cea mai drăguță ceașcă, așază-te și gândește-te la cele citite aici și apoi discută puțin cu Olarul.

Circarii mai în vârstă luau deciziile legate de ceea ce urmau să învețe copiii și cât de mult timp urmau să exerseze. Curând fetița a învățat să accepte ceea ce era învățată și să execute comenzile fără să le pună la îndoială. Cei care aveau mai multă experiență în mersul pe sârmă au povățuit-o să nu strănute, să nu râdă sau să plângă cât timp era acolo sus, altfel ar putea cădea de pe sârmă și s-ar putea răni. De aceea, fetița a continuat să exerseze până când a fost în stare să ofere o reprezentație fără să i se poată citi vreo emoție pe chip.

Și-a învățat bine lecția, fapt pentru care a devenit o tânără remarcabilă în ceea ce făcea. Părea mulțumită să continue tradiția de familie. Era dispusă să călătorească dintr-un oraș în altul. Totuși, parcă era pustiu în jur. Nu erau mulți tineri de vârsta ei printre circari. Dar niciodată nu s-a gândit la ce ar fi vrut să facă dacă scenariul vieții nu ar fi fost decis în locul ei.

Într-una din nopți, după reprezentație, tânăra a făcut o plimbare pe câmpul din spatele cortului. La un moment dat a dat peste un pisoi moale și jucăuș care alerga vesel după un șoarece de câmp. L-a mângâiat și a căutat ceva de mâncare pentru el. Părea fascinată de plăcerea cu care pisoiul își trăia acele momente din viață, sărind, alergând și reacționând la orice mișcare. De atunci, când circul era în oraș, ea se furișa noaptea pe câmp. Privea cu încântare pisoiul și îl hrănea.

Adora sunetul scos de acela atunci când torcea dacă îl scărpina după urechi. Era încântată când animalul i se freca de picioare mulțumit. Micuța creatură nu părea să aibă un cămin al ei. De aceea fata a decis să o ia cu ea în turnee. ”Voi putea antrena această pisică încât să dea reprezentații precum leii!”, și-a spus ea.
Circul și-a continuat peregrinările. Pisoiul a crescut. Avea o blană stufoasă și mătăsoasă și niște ochi foarte frumoși. Prindea șobolanii din corturi și torcea când era mângâiat. Totuși, lucrurile nu mergeau atât de bine între artista și pisica ei. Degeaba a încercat tânăra să antreneze pisica. Aceasta nu se așeza la comandă, nu stătea nemișcată și nu se rostogolea atunci când i se spunea. Cu cât refuza mai mult antrenamentele, cu atât se mânia mai tare stăpâna sa. Drept pedeapsă a încercat să o încuie în rulotă. Dar pisica a reușit să evadeze. S-a gândit chiar să întrebuințeze biciul folosit în reprezentațiile cu leii. Însă a durut-o mai mult pe ea decât pe pisică. Conflictul dintre cele două părea iminent. Pisica refuza să fie antrenată.

- Dacă nu execuți trucurile pe care le vreau poți să îți iei adio de la mâncarea specială pentru pisici! I-a strigat într-o noapte. Nu ai decât să îți găsești singură mâncare!
Pisica a încercat să se frece de piciorul stăpânei și să se cațere torcând în poala ei. Dar ea a îndepărtat-o cu piciorul.

- Dacă nu mă asculți poți să uiți de mângâieri! A pufnit ea către pisică.

Într-o seară a primit în rulotă vizita unui prieten. Acesta a observat felul în care interacționau cele două. Pisica mieuna de foame, dar tânăra nu îi dădea atenție. Iar când s-a apropiat cerșind să fie mângâiată a fost îndepărtată brutal cu piciorul.

- Ce ai zice să te scap eu de această pisică specială? A întrebat prietenul după ce le-a observat.

- Ce vrei să spui cu asta? Iubesc pisica! A răspuns gazda, întrebându-se cum se putea cineva îndoi de ceva atât de evident.

- Nu o iubești! Nu o hrănești, o mângâi doar arareori și îi permiți să îți stea în poală numai din când în când. Cum poți crede că o iubești când de fapt o tratezi în felul acesta?

- Încerc să o antrenez ca să o putem folosi la circ. Dar ea refuză.. nu știu de ce nu o pot antrena! Leii, pe de altă parte, sunt foarte bine pregătiți. M-am gândit că dacă nu o hrănesc și nu o mângâi, poate că se va da pe brazdă și va face tot ceea ce vreau eu.

- Dacă ai vrut un animal ce poate fi antrenat, atunci ar fi trebuit să îți achiziționezi un câine. Toată lumea știe că o pisică nu poate fi antrenată! De fapt, aceasta este una dintre caracteristicile lor care stârnește admirația! A fost explicația prietenului.

- Cred că glumești! De ce ar vrea cineva o pisică care nu poate să se supună proprietarului ei?

Spunând asta, prietenul a plecat, nu înainte de a o asigura că se va întoarce după pisică.
Fata s-a așezat pe podea și și-a privit pisica. A început să se gândească la ceea ce i s-a spus. Apoi a hrănit-o cu mâncarea preferată. A urmărit-o cum torcea și i se freca de picior, cum se preumbla prin rulotă și își făcea de lucru. Atunci a remarcat că animalul își alegea singur cărarea. Pisica s-a ghemuit lângă ea și fata a adormit cu capul rezema
De un scaun. A căzut într-un somn adânc și liniștitor.

Nu a trecut mult și a început să viseze. Se făcea că nu mai era om, era pisică. S-a simțit liberă să facă orice dorea. Era eliberată de respectarea comenzilor acelora care se considerau cunoscătorii modului în care ea trebuia să își trăiască viața. În sfârșit nu se mai supunea dorințelor lor! Alerga peste câmpii și se simțea încântată de tot ceea ce o înconjura! Era diferit de tot ceea ce simțise până atunci!

Când s-a trezit a fost cuprinsă de un sentiment nou: unul de răzvrătire și independență. Și-a simțit inima pregătită să cuprindă noi înțelesuri. Nu a vrut să mai continue cariera de circar. În schimb a vrut să-și găsească propriul drum în viață, folosindu-se de înțelepciune pentru a decide încotro să o apuce.

Apoi și-a anunțat familia că urma să părăsească circul. La auzul veștii ei au reacționat întocmai cum a reacționat și ea când nu a putut antrena pisica. Ea a înțeles asta acum și totuși a plecat.
Era prima dată în viață când făcea ceea ce îi dicta inima. A însoțit-o prietena ei, pisica. Dacă ar fi dresat-o nu ar fi aflat niciodată ce însemna libertatea. De atunci a găsit zilnic modalități prin care i-a arătat pisicii că a înțeles adevăratul sens al iubirii și al darurilor pe care aceasta le-a adus în viața ei.

după Nancy Davis – ”Povești terapeutice pentru adolescenți ți adulți”