Au observat o ceașcă excepțională și au întrebat: „Putem să vedem ceşcuţa aceea? Nu am văzut niciodată ceva atât de frumos!”.

În timp ce doamna le oferea ceea ce ceruseră, ceşcuţa de ceai a început să vorbească:

‒ Voi nu puteți să înțelegeți. Nu am fost de la început o ceșcuță de ceai. Cândva, am fost doar un bulgăre de argilă roșie. Stăpânul m-a luat și m-a rulat, m-a bătut tare, m-a frământat în repetate rânduri, iar eu am strigat: „Nu face asta!”,„Nu-mi place!”, „Lasă-mă în pace!”, dar El a zâmbit doar și a spus cu blândețe: „Încă nu!”.

Apoi, ah! Am fost așezată pe o roată și am fost învârtită, învârtită, învârtită. „Oprește! Amețesc! O să-mi fie rău!”, am strigat. Dar Stăpânul doar a dat din cap și a spus, liniștit: „Încă nu”. M-a învârtit, m-a frământat și m-a lovit și m-a modelat, până a obținut forma care i-a convenit, iar apoi m-a băgat în cuptor.

Niciodată nu am simțit atâta căldură! Am strigat, am bătut și am izbit ușa… „Ajutor! Scoate-mă de-aici!” Puteam să-L văd printr-o deschizătură și puteam citi pe buzele Sale, în timp ce clătina din cap dintr-o parte în alta: „Încă nu”. Când mă gândeam că nu voi mai rezista încă un minut, ușa s-a deschis. Cu atenție, m-a scos afară și m-a pus pe raft… am început să mă răcoresc. O, mă simțeam atât de bine! „Ei, așa este mult mai bine”, m-am gândit. Dar, după ce m-am răcorit, m-a luat, m-a periat și m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut că mă sufoc. „O, te rog, încetează, încetează!”, am strigat. El doar a dat din cap și a spus: „Încă nu!”

Apoi, deodată m-a pus din nou în cuptor. Numai că acum nu a mai fost ca prima dată. Era de două ori mai fierbinte și simțeam că mă voi sufoca. L-am rugat. Am insistat. Am strigat. Am plâns… eram convinsă că nu voi scăpa! Eram gata să renunț. Chiar atunci, ușa s-a deschis și El m-a scos afară și, din nou, m-a așezat pe raft, unde m-am răcorit și am așteptat și am așteptat, întrebându-mă: „Oare ce are de gând să-mi mai facă?”.

O oră mai târziu, mi-a dat o oglindă și a spus: „Acum uită-te la tine!”. Și m-am uitat. „Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu… Este frumoasă. Sunt frumoasă!”

El mi-a vorbit blând: „Vreau să ții minte, știu că a durut când ai fost rulată, frământată, lovită, învârtită, dar, dacă te-aș fi lăsat singură, te-ai fi uscat. Știu că ai amețit când te-am învârtit pe roată, dar, dacă m-aș fi oprit, te-ai fi desfăcut bucățele, te-ai fi fărâmițat. Știu că a durut și că a fost foarte cald și neplăcut în cuptor, dar a trebuit să te pun acolo, altfel te-ai fi crăpat. Știu că mirosurile nu ți-au făcut bine când te-am periat și te-am colorat peste tot, dar, dacă nu aș fi făcut asta, niciodată nu te-ai fi călit cu adevărat. Nu ai fi avut strălucire în viață. Dacă nu te-aș fi băgat pentru a doua oară în cuptor, nu ai fi supraviețuit prea mult, fiindcă acea întărire nu ar fi ținut. Acum ești un produs finit. Acum ești ceea ce am avut în minte prima dată când am început să lucrez cu tine”.

Morala : Dumnezeu știe ce face cu fiecare dintre noi. EL este Olarul, iar noi suntem argila Lui. El ne va modela, ne va face și ne va expune la presiunile necesare, pentru a fi lucrări perfecte care să împlinească buna, plăcuta și sfânta Sa voie.

Dacă viața pare grea și ești lovit, bătut și împins aproape fără milă; când lumea îți pare că se învârtește necontrolat; când simți că ești într-o suferință îngrozitoare, când viața pare cumplită, fă-ți un ceai și bea-l din cea mai drăguță ceașcă, așază-te și gândește-te la cele citite aici și apoi discută puțin cu Olarul.

In toate formele ei, cu toate diferentele, la toate varstele, cu tot ce vine la pachet.

Dar uneori, vine cu o stare ciudata de teama.

Ca nu-i adevarat.

Ca nu-i pentru tine.

Ca o sa se termine.

Ca e prea frumos.

Ca o sa strici totul, prosteste, imatur, din lipsa de comunicare, de intelegere, de „alaturi”.

Ca o sa se termine.

Asta e teama cea mai mare.

Dragostea nu cunoaste distanta.

Viata nu are limite. Mergi unde vrei sa mergi. Atinge varfurile pe care vrei sa le atingi.

Totul se bazează pe doua lucruri: inima si mainile tale.

Atat!

Nu exista vacante in dragoste, asa ceva nu poate exista. Dragostea trebuie traita total, cu plictiselile, necazurile, neplacerile ei cu tot.

O poveste de dragoste perfecta nu e un lucru pe care sa-l obtii din prima zi…

O poveste de dragoste perfecta se construieste, se cladeste ani dupa ani, umar la umar, cu ajutorul a patru maini si a doua suflete!…”

Este un chestionar de auto-evaluare format din 36 de itemi care se referă în mod exclusiv la ceea ce gândește o persoană și nu la ceea ce face efectiv, atunci când trece prin experiențe de viață amenințătoare sau stresante, putând fi administrat în populația normală și clinică, atât în cazul adulților, cât și în cel al adolescenților în vârstă de 12 ani sau peste.

CERQ distinge nouă tipuri de diferite strategii de coping cognitiv:

• Autoculpabilizarea, care se referă la gândurile prin care dăm vina pe propria persoană pentru ceea ce s-a întâmplat;
• Acceptarea, care se referă la gândurile prin care ne resemnăm față de ceea ce s-a întâmplat;
• Ruminarea, prin care ne gândim încontinuu la sentimentele și ideile asociate evenimentului negativ;
• Refocalizarea pozitivă, prin care ne gândim la lucruri plăcute și nu la evenimentul în sine;
• Refocalizarea pe planificare, prin care ne gândim la pașii pe care îi vom urma pentru a ne confrunta cu evenimentul;
• Reevaluarea pozitivă, prin care ne gândim să atribuim o semnificație pozitivă evenimentului, în termenul unei dezvoltări personale;
• Punerea în perspectivă sau gânduri prin care minimalizăm gravitatea evenimentului, atunci când îl comparăm cu alte evenimente;
• Catastrofarea, prin care accentuăm în mod explicit teroarea provocată de eveniment;
• Culpabilizarea celorlalți, prin care ne gândim să dăm vina pe ceilalți pentru cele întâmplate.

Chestionarul poate fi folosit pentru a diagnostica persoanele, cu scopul de a evalua în ce măsură o anumită persoană se abate de la norma grupului din care face parte, în ceea ce privește utilizarea celor nouă strategii de coping cognitiv specifice. În acest fel, se poate afla măsura în care o persoană utilizează stategii de coping adaptative sau dezadaptative, atunci când se confruntă cu evenimente negative, informații importante pentru a ajuta la stabilirea scopului și conținutului tratamentului.

Doamne!

Ajută-mă să le pot spune celor puternici adevărul în față…

Să nu mint doar pentru a câștiga aplauzele celor slabi.

Dacă-mi dai noroc … nu-mi lua fericirea …

Dacă-mi dai putere … nu-mi lua rațiunea …

Dacă-mi dai succes … nu mă lipsi de umilință …

Iar dacă-mi dai umilință … nu-mi lua demnitatea.

Ajută-mă ca întotdeauna să văd reversul medaliei.

Nu mă lăsa să-i învinovățesc pe ceilalți pentru că nu se gândesc la mine.

Învață-mă să iubesc oamenii ca pe mine însămi.

Învață-mă să mă judec ca pe restul.

Nu mă lăsa să alunec în orgoliu … și nici în disperare sau eșec.

Mai  bine amintește-mi că eșecul … este experiența care precede triumful.

Învață-mă ca în ciuda suferinței … să merg înainte.

Învață-mă ca în ciuda decepțiilor … să nu-mi pierd încrederea.

Învață-mă că A IERTA este cel mai important lucru pentru cel puternic …

Și că răzbunarea este semnalul primitiv al celui slab …

Dacă-mi iei norocul … lasă-mi speranța.

Dacă-mi iei succesul … lasă-mi puterea de a trece peste eșec.

Dacă eu aș greși cuiva … dă-mi curaj să-i cer iertare.

Dacă cineva mi-ar greși mie … dă-mi curaj să-l iert.

Doamne, dacă eu uit de tine

TU

… să nu uiți de mine!

O femeie îmbrăcată sărăcăcios, cu o privire de om învins a intrat într-o zi într-o băcănie. S-a apropiat de patronul magazinului într-un mod foarte umil și l-a întrebat dacă nu ar putea să-i dea și ei pe datorie câteva alimente. I-a explicat cu glas ușor că soțul ei era foarte bolnav și nu putea munci, și că aveau și șapte copii, care trebuiau primiți.

Băcanul a privit-o de sus și i-a cerut să părăsească imediat magazinul. Având însă în gând nevoile familiei sale, femeia i-a mai spus:

-Vă rog, domnule, o să vă aduc banii înapoi de îndată ce voi putea.

Băcanul însă îi spuse că nu-i poate da pe datorie, pentru că nu are credit deschis la magazinul său. Lângă tejghea se afla un client care a auzit discuția dintre cei doi. Acesta făcu câțiva pași înainte și îi spuse băcanului că o să acopere el costurile pentru orice are nevoie femeia pentru familia ei.

Băcanul răspunse parcă în silă:

- Ai o listă cu cumpărăturile de care ai nevoie?

- Da, răspunse femeia.

- Bine, zise băcanul, atunci pune-o pe cântar și eu o să-ți dau marfa de aceeași greutate cu lista dumitale.

Femeia, ezitând o clipă, cu privirea în jos, bagă mâna în geantă și scoase o bucățică de hârtie, pe care scrise ceva în grabă. Apoi puse cu grijă bilețelul pe cântar, cu privirea tot aplecată.

Ochii băcanului și ai clientului priveau plini de uimire cum cântarul stătea înclinat în partea cu hârtia. Privind la cântar, băcanul s-a întors ușor către client și-i spuse mormăind:

- Nu-mi vine să cred!

Clientul a zâmbit, iar băcanul a început să tot pună alimente pe cântar. Cântarul nu se echilibra defel, așa încât acesta tot punea pe el alimente, din ce în ce mai multe, până când pe cântar nu a mai încăput nimic.

Băcanul ședea privind cu dezgust. Într-un târziu smulse bucățica de hârtie de pe cântar și o privi cu mare uimire. Nu era vorba despre o listă de cumpărături, ci era o rugăciune, care suna așa: ”Iubite Doamne, Tu îmi cunoști nevoile, așa că eu le pun în mâinile Tale.”

Băcanul îi dădu femeii alimentele, privind-o tăcut, înmărmurit. Aceasta îi mulțumi și plecă din magazin. Celălalt client îi plăti cumpărăturile spunând:

- A meritat toți banii! Numai Dumnezeu știe ce greutate are o rugăciune.

Regizor: Andrey Konchalovskiy

Scenarist: Andrey Konchalovskiy

Cu: Yuliya Vysotskaya, Sultan Islamov, Bryan Adams

Premii:

Venice Film Festival – Grand Special Jury Prize

Venice Film Festival – UNICEF Award

Bergen International Film Festival – Jury Award (Honorable Mention)

Nominalizări:

Venice Film Festival – Golden Lion

Academy Award – Best Foreign Language Film (representing Russia)

Nika Awards – Best Music

Circarii mai în vârstă luau deciziile legate de ceea ce urmau să învețe copiii și cât de mult timp urmau să exerseze. Curând fetița a învățat să accepte ceea ce era învățată și să execute comenzile fără să le pună la îndoială. Cei care aveau mai multă experiență în mersul pe sârmă au povățuit-o să nu strănute, să nu râdă sau să plângă cât timp era acolo sus, altfel ar putea cădea de pe sârmă și s-ar putea răni. De aceea, fetița a continuat să exerseze până când a fost în stare să ofere o reprezentație fără să i se poată citi vreo emoție pe chip.

Și-a învățat bine lecția, fapt pentru care a devenit o tânără remarcabilă în ceea ce făcea. Părea mulțumită să continue tradiția de familie. Era dispusă să călătorească dintr-un oraș în altul. Totuși, parcă era pustiu în jur. Nu erau mulți tineri de vârsta ei printre circari. Dar niciodată nu s-a gândit la ce ar fi vrut să facă dacă scenariul vieții nu ar fi fost decis în locul ei.

Într-una din nopți, după reprezentație, tânăra a făcut o plimbare pe câmpul din spatele cortului. La un moment dat a dat peste un pisoi moale și jucăuș care alerga vesel după un șoarece de câmp. L-a mângâiat și a căutat ceva de mâncare pentru el. Părea fascinată de plăcerea cu care pisoiul își trăia acele momente din viață, sărind, alergând și reacționând la orice mișcare. De atunci, când circul era în oraș, ea se furișa noaptea pe câmp. Privea cu încântare pisoiul și îl hrănea.

Adora sunetul scos de acela atunci când torcea dacă îl scărpina după urechi. Era încântată când animalul i se freca de picioare mulțumit. Micuța creatură nu părea să aibă un cămin al ei. De aceea fata a decis să o ia cu ea în turnee. ”Voi putea antrena această pisică încât să dea reprezentații precum leii!”, și-a spus ea.
Circul și-a continuat peregrinările. Pisoiul a crescut. Avea o blană stufoasă și mătăsoasă și niște ochi foarte frumoși. Prindea șobolanii din corturi și torcea când era mângâiat. Totuși, lucrurile nu mergeau atât de bine între artista și pisica ei. Degeaba a încercat tânăra să antreneze pisica. Aceasta nu se așeza la comandă, nu stătea nemișcată și nu se rostogolea atunci când i se spunea. Cu cât refuza mai mult antrenamentele, cu atât se mânia mai tare stăpâna sa. Drept pedeapsă a încercat să o încuie în rulotă. Dar pisica a reușit să evadeze. S-a gândit chiar să întrebuințeze biciul folosit în reprezentațiile cu leii. Însă a durut-o mai mult pe ea decât pe pisică. Conflictul dintre cele două părea iminent. Pisica refuza să fie antrenată.

- Dacă nu execuți trucurile pe care le vreau poți să îți iei adio de la mâncarea specială pentru pisici! I-a strigat într-o noapte. Nu ai decât să îți găsești singură mâncare!
Pisica a încercat să se frece de piciorul stăpânei și să se cațere torcând în poala ei. Dar ea a îndepărtat-o cu piciorul.

- Dacă nu mă asculți poți să uiți de mângâieri! A pufnit ea către pisică.

Într-o seară a primit în rulotă vizita unui prieten. Acesta a observat felul în care interacționau cele două. Pisica mieuna de foame, dar tânăra nu îi dădea atenție. Iar când s-a apropiat cerșind să fie mângâiată a fost îndepărtată brutal cu piciorul.

- Ce ai zice să te scap eu de această pisică specială? A întrebat prietenul după ce le-a observat.

- Ce vrei să spui cu asta? Iubesc pisica! A răspuns gazda, întrebându-se cum se putea cineva îndoi de ceva atât de evident.

- Nu o iubești! Nu o hrănești, o mângâi doar arareori și îi permiți să îți stea în poală numai din când în când. Cum poți crede că o iubești când de fapt o tratezi în felul acesta?

- Încerc să o antrenez ca să o putem folosi la circ. Dar ea refuză.. nu știu de ce nu o pot antrena! Leii, pe de altă parte, sunt foarte bine pregătiți. M-am gândit că dacă nu o hrănesc și nu o mângâi, poate că se va da pe brazdă și va face tot ceea ce vreau eu.

- Dacă ai vrut un animal ce poate fi antrenat, atunci ar fi trebuit să îți achiziționezi un câine. Toată lumea știe că o pisică nu poate fi antrenată! De fapt, aceasta este una dintre caracteristicile lor care stârnește admirația! A fost explicația prietenului.

- Cred că glumești! De ce ar vrea cineva o pisică care nu poate să se supună proprietarului ei?

Spunând asta, prietenul a plecat, nu înainte de a o asigura că se va întoarce după pisică.
Fata s-a așezat pe podea și și-a privit pisica. A început să se gândească la ceea ce i s-a spus. Apoi a hrănit-o cu mâncarea preferată. A urmărit-o cum torcea și i se freca de picior, cum se preumbla prin rulotă și își făcea de lucru. Atunci a remarcat că animalul își alegea singur cărarea. Pisica s-a ghemuit lângă ea și fata a adormit cu capul rezema
De un scaun. A căzut într-un somn adânc și liniștitor.

Nu a trecut mult și a început să viseze. Se făcea că nu mai era om, era pisică. S-a simțit liberă să facă orice dorea. Era eliberată de respectarea comenzilor acelora care se considerau cunoscătorii modului în care ea trebuia să își trăiască viața. În sfârșit nu se mai supunea dorințelor lor! Alerga peste câmpii și se simțea încântată de tot ceea ce o înconjura! Era diferit de tot ceea ce simțise până atunci!

Când s-a trezit a fost cuprinsă de un sentiment nou: unul de răzvrătire și independență. Și-a simțit inima pregătită să cuprindă noi înțelesuri. Nu a vrut să mai continue cariera de circar. În schimb a vrut să-și găsească propriul drum în viață, folosindu-se de înțelepciune pentru a decide încotro să o apuce.

Apoi și-a anunțat familia că urma să părăsească circul. La auzul veștii ei au reacționat întocmai cum a reacționat și ea când nu a putut antrena pisica. Ea a înțeles asta acum și totuși a plecat.
Era prima dată în viață când făcea ceea ce îi dicta inima. A însoțit-o prietena ei, pisica. Dacă ar fi dresat-o nu ar fi aflat niciodată ce însemna libertatea. De atunci a găsit zilnic modalități prin care i-a arătat pisicii că a înțeles adevăratul sens al iubirii și al darurilor pe care aceasta le-a adus în viața ei.

după Nancy Davis – ”Povești terapeutice pentru adolescenți ți adulți”

Un soldat american, înainte de a pleca pe front, s-a dus la bibliotecă și a cerut o carte. Era o carte de poezii. A citit cartea care a avut un impact foarte mare asupra sa. Dar ce l-a impresionat mai mult decât cartea erau comentariile pe care cineva le scrisese pe marginile paginilor. Cartea fusese donată bibliotecii de către persoana care scrisese comentariile. Așa că numele și adresa ei erau scrise pe carte.
Plecat pe front, a decis să-i scrie acestei doamne. I-a spus cât de mult l-a impresionat cartea și ce impact au avut comentariile pe care ea le scrisese pe marginile cărții. Și ea i-a scris înapoi. Așa au început să corespondeze și cu cât își scriau, relația lor devenea din ce in ce mai puternică.
Într-una din scrisori, el i-a scris și a rugat-o să-i trimită o fotografie. Ea i-a spus că dacă se simte apropiat de ea si dacă dragostea lui este adevărată, nu va conta cum arată. Așa că nu i-a trimis nici o fotografie.

Când s-a terminat războiul și el s-a întors în SUA, și-au dat întâlnire în New York, în Grand Central Station. Ca să se recunoască, ea l-a rugat să țină cartea în mână, iar ea va avea un trandafir.
Așa că în acea zi, într-un loc imens, un soldat venit de pe front, cu o carte în mână căuta o femeie cu un trandafir în mână. Vă dați seama ce așteptări avea? Era pe punctul de a-și găsi sufletul pereche, femeia pe care o iubea dar pe care nu o văzuse niciodată.
Așteptând, a văzut o fată superbă, îmbrăcată într-o rochie verde, care-l privea atent. Ea s-a îndreptat către el și… era minunată. Era dincolo de orice imaginație. Iar el s-a uitat și a văzut că ea nu avea niciun trandafir. Lângă el s-a oprit o doamnă în vârstă. Avea un trandafir în mână.
Vă puteți imagina? Tânăra superbă și doamna care nu arăta foarte bine, dar cu un trandafir în mână. Și nu era frumoasă, chiar destul de urâtă și îmbătrânită. Voi ce ați fi ales? Persoanei cu trandafirul îi știa sufletul de care se îndrăgostise. Așa că s-a îndreptat spre doamna urâtă cu trandafirul, în timp ce tânăra frumoasă s-a oprit la câțiva pași de el. L-a privit și l-a întrebat:
- Vii cu mine soldat?
Iar inima lui era sfâșiată. Decizii. Alegeri. S-a gândit un minut. În timp ce tânăra se îndepărta de el, lucrurile corecte l-au determinat să aleagă: și-a continuat drumul către persoana în vârstă care ținea trandafirul în mână, s-a apropiat de ea și i-a zis:
- Bună ziua! Și a invitat-o la cină.
Dar aceasta i-a spus:
- Fiule, nu știu ce se întâmplă aici, dar tânăra îmbrăcată în verde, care tocmai a trecut pe lângă tine, m-a rugat să țin în mână acest trandafir și mi-a spus că, dacă vei veni la mine,
să-ți spun că te așteaptă la restaurant.

Edwin Markham

 de Rudyard Kipling

Treceau zilele și pelerinul își făcuse obicei să urmarească cum acționează fiecare vietate în fața obstacolului – adică a piciorului său – nici una nu avea curajul furnicii. Și mai observă că toate greutățile cărate de furnică depășeau cu mult mărimea trupului ei firav.

Într-o zi, maestrul îl văzu plângând. Se așeză lângă el și-l întrebă cu blândețe:
- S-a întâmplat ceva, dragul meu?
- Maestre, și furnica este mai mare decât mine. Sunt atât de mic!
- Ma bucur sa te aud spunând asta. Ești pe drumul cel bun!
Înainte de a apuca sa mai spună ceva, maestrul era deja departe. Pelerinul se gândi zile la rând cum să facă să ridice piatra și în același timp se gândea și la furnică, la puterea ei..
“Voi reuși! Voi reuși, pentru că îmi doresc din tot sufletul să fiu discipolul maestrului. Și-n același timp își dori să fie furnica, să aibă curajul și forța ei.

Într-o zi se duse în fața pietrei, o privi cu atenție câteva secunde, respiră profund de trei ori, desprinse brațele încet, încet ca și când ar zbura și, îmbrățișând-o, ridică piatra și o așeză în fața camerei maestrului.
Văzând toate acestea, maestrul râse cu pofta și-i spuse:
- Ai învățat?
- Da maestre, am aflat multe observând. În primul rând am aflat că maestru poate să-ți fie oricine, chiar și o furnică, dacă ești capabil să înțelegi lecția oferită. În al doilea rând, să nu-ți fie teamă de niciun obstacol ocolindu-l, ci ” intră în el”, fii una cu el. Conștientizându-l îl poți trece cu bine. În al treilea rând, puterea unei ființe nu stă în forța mușchilor ei, ci în minte. Concentrându-mă asupra pietrei, devenind una cu ea, greutatea ei nu a mai fost un obstacol pentru mine; am putut s-o ridic, deși era de doua ori mai grea decât mine…ca și furnica. În al patrulea rând, să nu judeci pe nimeni după mărimea lui, ci după fapta lui. Furnica este o vietate atât de mică, dar atât de puternică! Și-n al cincilea rând, să crezi. Să crezi în Dumnezeul din tine și atunci puterea ta va fi fără limite. Dar toate acestea nu aș fi putut să le învăț dacă nu aveam o motivație, un scop al vieții: să fiu precum maestrul meu.
- Dacă vei reuși să fii mereu ca și furnica, atunci ai înțeles unul din secretele vieții: nu există obstacol pe care sa nu-l învingi, atâta timp cât mintea ta, în armonie cu trupul tău este curată și centrată. Forța din tine poate muta și munții, iar credința ta îți va fii călăuză. Bine ai venit printre discipolii mei!