Romedea Logo

Suicidul o problemă a individului, familiei, grupului și societății

12 Aug 13

Suicidul, ca fenomen de devianţă socio-comportamentală, constituie o problemă medico-socială complexă, rezultată din intervenţia conjugată a unor factori suicidogeni individuali şi socio-relaţionali, precum şi a unor situaţii conjuncturale favorizante şi declanşatoare a căror cunoaştere şi înţelegere ştiinţifică trebuie să stea la baza măsurilor menite să ducă la prevenirea şi diminuarea treptată a acestei conduite comportamentale egolitice.

Astăzi, din anumite considerente (cum ar fi tăria instinctului de conservare versus cel de autodistrugere, conştiinţa valorizării vieţii, teama de moarte etc.), suicidul este considerat de către opinia publică, mass-media şi chiar unii cercetători, drept o moarte inutilă („a permanent and useless solution to a temporary problem” adică o soluție permanentă și inutilă la o problemă temporară)[1], atrăgând totodată atenţia asupra motivaţiei acestuia. În acest fel, analiza motivaţiei a scos suicidul din sfera patologiei psihice, incluzându-l în problematica medico-socială. Se consideră astfel suicidul ca o stare de tensiune subiectiv-afectivă între persoană şi grupul social.

La începutul anilor 1990 a apărut suicidologia ca expresie a preocupării specialiştilor din mai multe domenii pentru acest fenomen, a cărui amploare a crescut considerabil. In afara numărului mare de manifestări ştiinţifice şi lucrări de specialitate cu caracter multidisciplinar, menţionăm şi amplul interes de care se bucură “suicidologia” în rândul medicilor, sociologilor, psihologilor, juriştilor, preoţilor, etc., ceea ce face ca devianţă suicidară să prezinte o arie vastă de relaţii interdisciplinare.

O succintă dar edificatoare trecere în revistă a pricipalelor momente care au marcat istoria suicidului, a fost realizată de MJ Stilton şi EE McDowell în lucrarea lor „Suicide across the life span: Premature exists, apărută în 1996. Aceasta este redată şi prelucrata în tabelul următor[2].

Data

aprox.

Evenimentul

Descriere
1000 îC Moartea lui Samson şi Saul Raportată de Vechiul Testament fără nici un comentariu. Explicaţii posibile: reacţie la moartea fiilor, autopedepsire, împlinirea profeţiei.
399 îC Moartea lui Socrate Controlul raţional asupra morţii. Moarte îmbrăcată în aura onoarei
350 îC Proclamaţia lui Aristotel Stabileşte ilegitimitatea suicidului
300îC-300dC Dezvoltarea stocismului grec şi roman Dezvoltarea conceptului de suicid raţional
33 dC Moartea lui Iuda din Iscariot Raportată de Noul Testament fără comentarii. Explicaţii posibile: autopedepsire, remuşcare, împlinirea profeţiei.
65 dC Moartea lui Seneca şi a soţiei sale, Paulina Considerată ca fiind suicid raţional, calitatea vieţii având ascendent în faţa durtei acesteia.
73dC Martirdomul de la Masada 960 de luptători evrei, apărători ai Masadei au preferat suicidul în masă decât predarea în faţa romanilor.
300-400dC Martirajul creştinilor În perioada creştinismuli timpuriu martirajul devenise scop.
400dC Condamnarea autolizei de către Sfântul Augustin Este cenzurat martirajul cu scopul asigurării viitorului creştinismului
533 dC Conciliul de la Orleans Interzicerea ritualului înhumării pentru sinucigaşii acuzaţi de crimă
563 dC Conciliul de la Braga Interzicerea ritualului înhumării pentru toţi sinucigaşii.
590 dC Conciliul de la Antisidor Se introduc un întreg sistem represiv de descurajare a autolizei
693 dC Conciliul din Toledo Se introduce pedeapsa prin excomunicare pentru cei care realizează acte autolitice
1265-1272 Toma d`Aquino publică Summa Theologica Teoretizează asupra suicidului prezentând argumente împotriva lui
1284 Sinodul din Nimes Interzice ritualul creştin al înhumării
1647 John Donne publica Biathanatos Se pune problema dacă suicidul constituie totdeauna un păcat
1670 Aprobarea legilor seculare împotriva suicidului Sinuciderea devine triplu păcat: crimă, erezie şi înaltă trădare
1763 Meridan publică o lucrare din perspectivă medicală despre suicid Se introduce conceptul de suicid patologic
1838 Jean-Etienne Esquirol scrie un capitol din legea din 30 iunie 1838 privind alienaţii mintali Se aduc argumente medicale solide la interpretarea suicidului ca boala
1897 Emile Durkheim publică Suicidul. Studiu sociologic Pune bazele studierii suicidului ca fenomen social
1800-1900 Apariţia şi dezvoltarea existenţialismului (Kirkegaard, Heidegger, Camus, Sartre, etc) Postulează libertatea şi responsabilitatea individului asupra actului suicidar. Suicidul e privit ca orice altă decizie pe care individul trebuie să o ia în cursul vieţii.
1917 Sigmund Freud publică

Doliu şi melancolie

 Sucidul este privit ca o dovada a unei boli psihice
1958 Ia fiinţă primul centru de prevenire a suicidului la New York Activitatea acestuia are la bază ideea că în iniţierea actului suicidar stau gânduri trecătoare iar intervenţia în criză poate fi curativă


[1] Cohen D. – Homicide-suicide relationship, New York, Psychiatric Times, 2000

[2] Stillion Judith M., McDowell EE. Suicide Across the Life Span: Premature Exits. London: Taylor & Francis, 1996